M-am gândit mult dacă să scriu acest articol, iar când m-am decis să-l scriu m-am gândit cum să scriu despre un subiect atât de sensibil pentru mine, însă mi-am luat sufletul în dinți și mi-am spus: Da, voi face acest lucru!

SPOILER ALERT! [Conținut cu un grad ridicat de sensibilitate.] Acest articol este dedicat singurului suflet pe care l-am considerat a fi fratele pe care nu l-am avut niciodată. Ne-am bucurat și am suferit împreună, am fost alături la fiecare aniversare și început de an, precum și în momente foarte grele și în suferință. În data de 27.05.2020 s-a împlinit 1 an de când animalul meu de companie, câinele meu Toto, a părăsit această lume. Astfel, am vrut să aștern câteva gânduri într-un articol pe care să i-l dedic în totalitate.

Îmi amintesc că eram în clasa a II-a (2005) când într-o zi venind de la școală am intrat în casă și am văzut în sufragerie un ghemotoc de blană care avea doi ochișori negri ce mă priveau îndelung. Era un bichon metis de culoarea cafelei cu lapte, care avea câte o pată neagră pe fiecare ureche. A fost primul meu animal de companie de care mi-am adus aminte de cum a arătat prima întâlnire dintre noi.

Îmi aduc aminte că în acea după-amiază am început să mă joc cu el, iar la un moment dat am mers în dormitor să mă uit la televizor, iar imediat ce m-am așezat pe pat, ghemotocul de păr a început să mă privească lung și să caute o modalitate prin care să poate urca în pat alături de mine. Era atât de mic încât trebuia să-l iau în brațe și să-l urc în pat, iar apoi să-l iau din nou în brațe pentru a-l pune jos.

În acea seară după ce părinții mei au ajuns acasă de la serviciu, îmi aduc aminte că s-au uitat unii la alții și s-au întrebat: Oare ce nume să-i punem? Nimeni nu știa ce să răspundă până când tatăl meu a spus: Parcă seamănă puțin cu acel câine din povestea „Vrăjitorul din Oz”, nu?, atunci mama a strigat: TOTO! iar ghemotocul de blană a tresărit instant la acest nume.

De atunci ghemotocul de culoarea cafelei cu lapte s-a numit Toto, iar noi am devenit familia lui. Mama și tatăl meu au devenit și părinții lui, iar eu aveam un frățior mai mic cu patru picioare. 🙂

De atunci am fost de nedespărțiți, iar de fiecare dată când eu și părinții mei eram nevoiți să plecăm de acasă, el era foarte trist, plângea și suferea de singurătate. Cu timpul a început să imite aceleași emoții precum cele ale oamenilor, bucurându-se de fiecare dată când veneam acasă, nu se dezlipea de niciun membru al familiei care era bolnav și suferea în tăcere de cele mai multe ori când era bolnav.

Au fost 14 dintre cei mai frumoși ani și îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-am putut bucura de prezența lui atât de mult timp și că a făcut parte din familia noastră. Îmi aduc aminte cum la fiecare trecere dintre ani, el se ghemuia lângă mama mea pentru că îi era foarte frică de zgomotele produse de bombele și artifcile din stradă, iar de fiecare dată când auzea câte-o sirenă de poliție, ambulanță sau chiar alarma telefonului de dimineață acesta scotea niște sunete foarte asemănătoare cuvintelor.

Îmi aduc aminte că în primii ani de viață când a început să ne însoțească în călătoriile noastre cu mașina până la țară îi era foarte rău și ne-am luptat mult până am reușit să-i stopăm răul de mașină. Îi plăcea să meargă cu noi la grătar în apropierea vreunui râu și să se bucure de aer curat, iar când soarele era mult pre puternic intra în apă să se scalde și dădea din labuțe precum o rață. =))

Nu era deloc pretențios la mâncare și râvnea de fiecare dată la ceea ce mâncam noi decât la mâncare lui obișnuită, iar noi nu puteam rezista să nu împărțim cu el mâncarea când acei ochișori precum două perle te priveau până în adâncul sufletului.

Învățase să reacționeze de fiecare dată când auzea numele meu sau al părinților, devenind neliniștit și începând să caute respectiva persoană prin casă când cineva îl întreba: Unde e Andreea / Manuela / George?, iar de fiecare dată când auzea fraza magică: Mergem afară?, ochii i se măreau și începea să alerge prin toată casa și să sară în sus de bucurie.

Am trăit împreună foarte multe frumoase, dar și mai puțin frumoase, iar evenimentul care ne-a marcat cel mai profund a fost când s-a îmbolnăvit foarte grav la începutul anului 2019. Totul a început în luna martie când se vedea că este slăbit, nu mai avea poftă de mâncare și începuse să aibă probleme de respirație. După nenumărate vizite la clinici private și la spitale veterinare am aflat că micuțul nostru patruped trebuia supus unei operații chirurgicale pentru înlăturarea câtorva dinți care se infectaseră foarte tare.

Au fost niște zile foarte grele pentru familia noastră, deoarece medicii îi dădeau 50% șanse de supraviețuire din cauza infecției destul de avansate și a vârstei, fiind posibil să nu se mai trezească din anestezie. Cu toate acestea, Toto, mult iubitul meu cățeluș a demostrat încă o dată puterea lui de caracter și a învins și de această dată. Imediat după operație a început să se simtă mai bine, să fie vioi și să aibă din nou poftă de viață. Însă, cum o minune nu durează niciodată prea mult timp, la câteva zile după operație au venit rezultatele biopsiei făcute în timpul operației și am aflat că acesta suferea de o boală incurabilă în stadiu terminal.

Am achiziționat talismanul Pandora „Câine devotat” la scurt timp după operația lui în data de 15.04.2019. Obișnuiam să cred că la acea dată câinele meu s-a născut a doua oară.

Am fost dărâmați la auzul veștii, deoarece știam că orice am face omenește posibil, el nu se va reface niciodată complet, iar starea lui se va degrada pe zi ce trece mai mult. Îmi este foarte greu să vorbesc despre ultimele sale zile și cât de mult am suferit văzându-l cum se chinuie să răzbată și îmi doresc să mi-l amintesc la fel de vesel și plin de viață ca în prima zi când l-am întâlnit pentru prima dată.

De aceea nu voi spune decât că acest an pe care l-am petrecut fără el; primul an după alți 14 în care casa a avut constant 4 membrii, l-am petrecut într-un dor continuu. Nu de multe ori mi s-a întâmplat să mă trezesc că-l caut prin casă, iar noaptea aveam grijă pe unde calc să nu-l rănesc. Cu toate acestea, cel mai mult am rămas marcată când am realizat că încă îmi adaptez programul în funcție de orele sale de plimbare afară, ca mai apoi să realizez că el nu mai este printre noi.

Rana din suflet nu s-a vindecat și nici nu se va vindeca prea curând, căci 14 ani este o perioadă foarte lungă de timp, însă sunt optimistă că atunci când mă voi simți pregătită voi aduce un alt câine în viața mea pentru că un animal de companie este un dar de la Dumnezeu, care îți completează viața prin sufletul său curat.

Până atunci, sper ca Dumnezeu să-l aibă-n pază, iar acum că nu mai suferă sper ca sufletul lui să poată alerga liber alături de alți căței. Sper să ne revedem într-o zi atunci când soarta va decide, însă până atunci vom păstra o conexiune puternică care nu va dispărea vreodată.

Rămas bun, suflet frumos! Rămas bun, membru al familiei! Rămas bun, Toto!

Vă mulțumesc frumos pentru susținere! 🙂

See you soon! 😉